Vreau sa vorbesc despre infinit…

Am vazut un film (nu e prima data cand pornesc de la asta 🙂 ), am auzit un cuvant, a aparut o intrebare, s-a creat o discutie si au aparut idei…

Scurt rezumat al discutiei:

“D: 1 este 1 doar pentru ca nu este 2, iar fara 2, ar fi putut sa fie 1 la nesfarsit… Avem nevoie sa stim unde incepe, unde se termina si ce se afla dincolo de ce stim.

Nesiguranta este cea care ne framanta cel mai tare, alaturi de frica de necunoscut…si, uite asa, ne punem singuri limite pentru a ramane in acelasi “cartier” (zona pe care o stim, o cunoastem si care indiferent cum este, buna sau mai putin buna, este zona noastra de confort)

B: Eu cred ca intre 2 puncte, 1 si 2, intre doua puncte de referinta nu poate exista infinitul, matematic vorbind, nu poate fiindca deja ai trasat niste limite. Pot exista “n” variante si posibilitati, dar nu infinitul. Adica, este ca si cum in camera ta, intre patru pereti, intr-un spatiu limitat, ar fi o infinitate de  particule de praf, chiar daca nu le poti numara pe toate. Eu cam asa gandesc…

D: Cred ca este vorba de alegeri…mie imi place sa vad infinitul in chestiile marunte. Dintr-o perspectiva psihologica, ii poate ajuta pe oameni sa scape de frica de necunoscut, intelegand ca nici macar ceea ce cred ei ca este cunoscut, nu este in totalitate si cu adevarat cunoscut.”

Si a ramas intrebarea…ce este infinitul? Este cu adevarat ceva nesfarsit? Sau este doar ceea ce nu cunoastem, nu putem cuprinde cu mintea, ceva ce ar naste prea multe intrebari la care poate ca nu am avea raspuns si atunci preferam sa ne gandim la necunoscut ca la “infinit” pentru a ne lua gandul de la ceea ce sta dincolo de ce stim noi ca este aici?

Foto: Bogdan Florin H
Foto: Bogdan Florin H

Dar cat de siguri suntem de ceea ce stim ca exista clar si sigur?

Intre 1 si 2 cate punte sunt? Cate zecimale pot adauga la 1 pentru a ajunge la 2? 1,0001; 1,0011; 1,025; 1,01079. Cine imi spune ca ajung la 2? Nu cumva a aparut 2 pentru a da un nume la ceea ce 1 nu este? Pentru a afla ce sta dincolo de ce stim? Sau existenta lui 2 ne-a ajutat sa vedem zecimalele din 1?

Si asta ma duce din nou cu gandul la spirala. Ca sa ii formez zecimalele lui 1 trec din nou si prin 0, si prin 1 si prin 2 si asa mai departe, de cate ori vreau, doar ca de la un alt nivel. Ma folosesc cumva de ceea ce stiu deja pentru a crea un “altceva”. Privesc din perspectiva lui 1 si apoi pot alege sa merg mai departe si sa folosesc zecimalele pentru a le alatura lui 2. Dar in momentul in care schimb perspectiva, nu o fac pentru ca am cunoscut tot ce se poate cunoaste despre 1, ci doar pentru ca am vrut sa aflu si ce este dincolo de 1.

Foto: Bogdan Florin H
Foto: Bogdan Florin H

Si daca intre 1 si 2 pot alege sa pun cate zecimale vreau eu, imi pot limita optiunile sau pot sa le privesc ca fiind nesfarsite…o mica infinitate. Si daca aceleasi legi se aplica si intre 2 si 3, apare o alta mica infinitate. Atunci, intre 1 si 3 ce este? Este o infinitate mai mare formata din doua infinitati mai mici?

Si atunci, limitam conventional infinitul pentru a ne relaxa in privinta a ceea ce nu cunoastem?

Cum ar fi sa ne pastram starea de confort de acum in legatura cu ceea ce credem ca cunoastem si sa ne gandim ca noi am ales sa vedem doar o parte. Aceea care ne da o stare de bine. Dar, dincolo de ea este si o parte pe care nu o cunoastem. nu o putem cuprinde. Faptul ca stam in acvariul nostru, nu ne permite sa vedem ca acvariul este in ocean si apa oceanului este si apa noastra. O bucatica din apa oceanului, cea din acvariul nostru, ne da o stare de confort. Dar, pana la urma, este tot apa oceanului cea in care simtim confort. Atunci, ce ne-ar mai tine inapoi din a iesi in ocean si a simti acelasi confort, intelegand ca oricand ne simtim amenintati, ne putem cladi un alt acvariu pentru a ne reculege, a ne aduna fortele si a pleca din nou la explorare prin ocean.

www.galleriesss.com
http://www.galleriesss.com

Sa traim infinitul, indiferent ca este el mai mic sau mai mare. Este acelasi infinit, este spectaculos, este ceea ce avem nevoie, ceea ce ne face sa ne simtim confortabil si in siguranta!

Multumesc celor care au fost interesati, deschisi sa isi puna ideile pe masa si au avut rabdare pentru a asculta si a explica pentru a se face intelesi. Multumesc, dragii mei prieteni (Bogdan si Irina).

Filmul se numeste “Sub aceeasi stea” si de la el a pornit ideea cu infinitul mai mic sau mai mare. Recunosc ca am plans la el cum nu am mai plans la un film de multa vreme 🙂

Cu drag,

Dana

Seara de toamna…

Cum se poate ca un gest aparent ciudat, un fenomen mai deosebit sa reuseasca sa te tulbure intr-atat, sa te miste din radacini, sa te faca sa te intrebi pentru cateva clipe daca esti tu cel pe care il ai in fata ta. Sa te intrebi ce sunt minunile, daca exista coincidente sau daca nu cumva bratul acela ocrotitor ce te poarta prin intuneric si se intampla sa-ti mai dea cate un semn, tocmai te-a atins.Rainy Night-Leonid Afremov

Cum te poate face o ploaie, picaturi de apa ratacite de adierea blanda a serii sa te zdruncine din intreaga fiinta? O ploaie iesita parca din nimic, ce incepe brusc odata ce ai coborat din masina si inceteaza tot la fel de repede odata ce ai pasit in spatiul ocrotitor al caminului. Stropi de apa ce iti inunda tot corpul, ce iti adapa fiecare capilar, ce fac sa iti reverse sufletul de un sentiment de beatitudine poate chiar nemaintalnit pana atunci. Sa traiesti cu fiecare particica a corpului, sa simti ploaia pe fiecare petic de piele. Sa realizezi ca lumea intreaga se hraneste din fericirea ta si ca esti in tot si in toate. Sa intinzi mainile, sa intorci palmele spre cer si sa astepti sa primesti darul ploii. Sa te privesti in ochi si sa vezi dragoste, iubire pentru lumea intreaga. Iubire pentru natura, pentru frumusetile ei, pentru atingerea aceea din umbra, pentru ochii ce simti ca iti masoara pasii, iti vegheaza drumul, iti urmaresc fiecare gest, fiecare gand, pentru culoare, pentru porumbeii de sub streasina casei…

Universul devine un lac imens in care se revarsa izvorul dragostei tale pentru viata. O contopire mirifica, o atingere supranaturala, o fuga continua in care cauti divinul, ascunsul, necunoscutul.

O viata a cautarii inexistentului, o sete de suflu, de spirit, o viata condimentata pe alocuri cu firicele de clipe imposibil de uitat. Astfel ajungi sa te gandesti ca exista ceva dincolo de conditia ta umana, ca ziua nu este altceva in afara de un drum initiatic spre noapte, singurul moment in care te poti avea drept companie, confident si indrumator doar pe tine insuti.

Ridica fruntea, priveste spre cerul fumuriu, stralucitor al noptii din care se rup parca bucati de adanc marin si lasa-ti simturile sa danseze. Canta si tu cu ploaia, soarbe un strop de apa din lacul in care se revarsa izvorul sufletului tau si hraneste-te cu propria ta implinire.

Cine mai poate afirma ca lumea nu este a ta?!?

Din seria “Scrieri de demult…” 🙂

Libertatea-suma de constrangeri asumate

Au existat momente cand am auzit foarte multe persoane in jurul meu dorindu-si cu ardoare sa traiasca “visul american”, sa fie liberi. Am auzit multi adolescenti care isi doreau sa ajunga cu pasi repezi la varsta majoratului pentru “libertate, frate”. Totusi, cati dintre adulti traiesc si se simt liberi? Ce inseamna pentru fiecare dintre noi libertatea?

Nu cumva este unul dintre acele lucruri spre care tanjim fara a-i fi simtit vreodata gustul? Cat de tare iti poti dori ceva fara sa il fi experimentat inainte? Credem cu putere in vorbele altora, alergam dupa ceva ce stim nici cum se simte, nici ce este si nici macar daca exista cu adevarat.

Este libertatea cu adevarat libertate? Sunt convinsa ca exista pareri dintre cele mai diverse si la fel sunt convinsa ca fiecare dintre noi poate intelege ceva total diferit prin libertate. Iar asta ma bucura nespus de mult. Ma bucura ca avem valori diferite, ca privim din unghiuri diferite si ca avem capacitatea de a rationa, de a forma o parere, opinie, idee, ipoteza.

Sunt curiasa, totusi, sa aflu cate ceva de la cei care chiar au trait-o sau inca o traiesc.

Din punctul meu de vedere, notiunea de libertate nu presupune altceva decat o suma de constrangeri asumate, alegeri care desi ne ingradesc pe de o parte,  ne fac sa ne simtim mai bine de partea cealalta, mai in controlul propriei noastre vieti. Pana la urma, la asta se rezuma “a fi liber”: “nu decid altii pentrtu mine”, “sunt creatorul propriei mele vieti”, “sunt liber sa fac ce vreau”. Suntem intradevar liberi sa facem tot ce dorim? Si daca da, cat de liberi? Exista sau nu o unitate de masura si pentru libertate?

Foto: http://www.rasunetul.ro

Se spune si cred ca nu fara rost, ca libertatea ta se termina acolo unde incepe libertatea celuilalt.

Cu toate asteaafirmatiile de mai sus creaza in mintea mea un soi de confuzie. Toate se rezuma la alegeri pe care le fac eu pentru mine. Pentru ca libertatea nu se refera la a face orice, ci la a putea face alece lucruri care imi aduc satisfactie. Cu siguranta ca pot face orice, dar aleg pentru mine ceva anume, dintre toate variantele posibile, ma rezum, ma limitez (ca sa sune mai frumos) la una singura. In contextul de fata ori cei care afirma ca sunt liberi se mint pe ei insisi, ori cei care aspira la libertate sunt prea blocati in taifunurile cotidiene pentru a isi da seama ca sunt deja liberi, fiind singurii in masura sa isi decida viata.

Asa cum exista nenumarate moduri in care putem privi un lucru, asa putem trata libertatea si din perspectiva notiunii de vacuitate: ea este si nu este in acelasi timp.

Va invit pe toti sa reflectati la aceasta tema si sa va bucurati de libertatea de a fi voi.

Cu  ganduri calde,

Dana

Intre doua sine de tren…

Mica, plapanda, sifonata, diferita de toate celelalte, isi cauta un loc in lume. Un loc al ei, un loc in care sa isi poata trai fericita restul clipelor. Unde poate fi ocrotita, unde se poate simti protejata. Unde nimeni si nimic sa nu ii poata face rau. Unde sa nu ii fie teama de suierul trenului ce se apropie, nestiind daca de data asta o va mai cruta sau nu. Cauta un loc in care sa se poata deschide fara margini, sa poata zambi netemator, sa poata sa isi spuna apasarile si framantarile, indiferent cine o aude sau ce ar putea spune altii despre ea. Cauta sa isi gaseasca linistea.

Singura, ratacita la marginea caii ferate, tremura din toate petalele. Este cateodata batuta de vand, lovita de ploi si plecata la pamant de mizeriile din juru-i. Asteapta, odata cu apusul soarelui incheierea unui capitol. Isi inchide petalele venind parca in intampinarea noptii.

In fiecare dimineata, cu roua zilei simte ca renaste speranta in ea. Capata forta, capata incredere ca astazi va fi ceva diferit, ca astazi barierele lumii in care traieste se vor prabusi, ca radacinile se vor rupe si ca poate trece mai departe de limitele vietii sale. Spera in zorii fiecarei zile la o schimbare, la o sansa de evadare…asta o face sa zambeasca din nou la soare. Dar apare din nou seara si minunea nici de asta data nu a oprit pe la ea. Se pleaca de tristete, de dor, se gandeste la vant, la praf, la singuratate, la acelasi apus ce soseste necontenit zi de zi.

Astazi…a fost ceva diferit. Astazi roua i-a sters petalele de praful adunat ieri, i-a potolit setea si i-a starnit pofta de viata si de necunoscut. Astazi nu si-a mai dorit sa evadeze…astazi si-a dorit sa dea tot ce poate si ce are de dat mai bun din ea. Astazi nu a asteptat minunea…astazi s-a decis sa fie minunea mult asteptata.

S-a trezit cu speranta in suflet, cu forta in tulpina, si cu ambitia de a lupta,  nu pentru a rupe radacinile ci pentru a le intari, pentru a le creste. Vrea sa fie atinsa de vant…dar nu sa se lase plecata la pamant. Vrea sa se joace intre picaturile de ploaie…nu sa se lase inecata in ele. Vrea sa isi creeze o alta lume pentru ea. De acum inainte, pentru fiecare zi ramasa, se hotaraste sa se bucure de tot, sa se lase purtata de ganduri, de simtiri, de speranta, de lumina. Vrea sa se elibereze prin trairi de tot ceea ce o tine prinsa fizic.

Nu mai cauta un loc al ei…isi face locul ca fiind al ei. Nu mai cauta pe cineva care sa-i impartaseasca disperarea. In schimb, primeste alaturi de ea pe oricine vrea sa-i impartaseasca bucuria si entuziasmul. Nu mai cauta o lume diferita, ci se bucura ca este diferita in lume. Nu mai asteapta sa fie scoasa din banal…ci se ancoreaza si mai adanc in linistea din interiorul ei. Nu are petalele sifonate, doar mai multe umbre pe acelasi chip luminat de soare. Nu cauta sa fie admirata, ocrotita, protejata, izolata. Rolul si locul ei este acolo. Nu este singura…este singura care reuseste sa faca diferenta in acel timp, in acel loc, in acel peisaj. Nu degeaba nu a atins-o trenul pana acum…

Pentru prima data are curaj sa primeasca cu petalele larg deschise…inserarea.

Foto:https://paraiala.wordpress.com/2011/01/26/flori/#jp-carousel-451

“Povestea macului intre doua sine…”

Din categoria “Scrieri de demult” 🙂

Cealalta “eu”…

Merg pe strada. Merg fara sa gandesc, merg fara sa simt cum trece timpul pe langa mine. Trec oamenii. Poate privesc, poate nu…

Pasesc greoi, aplecata parca de apasarea gandurilor mele. Ma descopar plutind in mine, caci trupul imi ingradeste orice sansa de evadare, de zbor, ma limiteaza la ceea ce par a fi, la ceea ce sunt in imaginea franta dintr-un ciob de sticla.

Privesc inapoi fara sa intorc capul si fara sa ma opresc. Vad pasii proaspeti, pasii greoi intr-o falsa intindere de alb-murdar.

Initiez o conversatie sau cel putin asa ma amagesc, o conversatie…cu mine. Ma gandesc ca o pornesc eu pentru a nu fi navalita de tot P1010995soiul de intrebari, altele la care nu as gasi raspunsul referitor la partenera mea de dialog. De fapt, replicile curg neincetat, dialogul nu se opreste niciodata. Rar, ma opresc si incerc sa-l ascult, sa cuget asupra lui, sa aflu urmatoarea replica. Dar pana sa o gasesc deja conversatia si-a urmat cursul si a trecut mai departe. Cateodata imi e teama sa intervin ca nu  cumva sa stric oranduirea, sa nu deranjez, sa nu ma deranjez…ha! Cat de ciudat suna…

Stiu ca mi se intampla sa ma simt singura pe dinauntru, dar intotdeauna m-am intrebat daca pot sa ma simt si in plus? Oare se poate? Sa simti sa esti in plus in tine?

De ce nu? Totul se poate. De fapt, ma simt in plus cand discutia merge mai departe si imi vad replicile parca “furate” inainte sa pot sa le rostesc. Si atunci, da, mi se intampla sa nu-mi gasesc locul, sa fiu acoperita de dubii, nelamuriri, incertitudini…sa ma simt in plus cu mine insami. Si oricat as incerca, nu pot evada. Simtirea, caci gandirea implica deja un proces mai de durata, ea e singura ce ma mai poarta din cand in cand peste valuri, prin vanturi reci, dansand in inaltul noptii.

Tu, esti adevarat! Esti cel mai adevarat din mine. Esti cel mai bun confident, cel mai fin omat, cea mai tare roca, cea mai limpede apa si cel mai tulbure nor de furtuna. Esti cea mai galagioasa soapta, cea mai dulce jugnire si cel mai adanc mister. Tu imi stii toate secretele, imi simti pasul, tu ma linistesti si ma agiti. Vorbesti cu mine cand sunt singura, ma arunci in noroi pentru ca tot tu sa ma ridici. Nu ar mai putea fi nimeni altcineva in afara de tine. Tu ma faci sa ma gandesc dupa ce am luat deja o hotarare, ma faci sa zambesc printre lacrimi. Poti face ce vrei din mine si cu mine. Ma poti intoarce din drum cand mai am putin si ajung. Te poti juca cu mine si ma poti juca precum o carte.

Dar, pe tine nu m-as putea supara niciodata si niciodata nu ti-as putea reprosa ceva sau cere ceva anume. Pentru ca esti tu…cealalta “eu”.

Din categoria…”scrieri de demult” 🙂

Dana