Seara de toamna…

Cum se poate ca un gest aparent ciudat, un fenomen mai deosebit sa reuseasca sa te tulbure intr-atat, sa te miste din radacini, sa te faca sa te intrebi pentru cateva clipe daca esti tu cel pe care il ai in fata ta. Sa te intrebi ce sunt minunile, daca exista coincidente sau daca nu cumva bratul acela ocrotitor ce te poarta prin intuneric si se intampla sa-ti mai dea cate un semn, tocmai te-a atins.Rainy Night-Leonid Afremov

Cum te poate face o ploaie, picaturi de apa ratacite de adierea blanda a serii sa te zdruncine din intreaga fiinta? O ploaie iesita parca din nimic, ce incepe brusc odata ce ai coborat din masina si inceteaza tot la fel de repede odata ce ai pasit in spatiul ocrotitor al caminului. Stropi de apa ce iti inunda tot corpul, ce iti adapa fiecare capilar, ce fac sa iti reverse sufletul de un sentiment de beatitudine poate chiar nemaintalnit pana atunci. Sa traiesti cu fiecare particica a corpului, sa simti ploaia pe fiecare petic de piele. Sa realizezi ca lumea intreaga se hraneste din fericirea ta si ca esti in tot si in toate. Sa intinzi mainile, sa intorci palmele spre cer si sa astepti sa primesti darul ploii. Sa te privesti in ochi si sa vezi dragoste, iubire pentru lumea intreaga. Iubire pentru natura, pentru frumusetile ei, pentru atingerea aceea din umbra, pentru ochii ce simti ca iti masoara pasii, iti vegheaza drumul, iti urmaresc fiecare gest, fiecare gand, pentru culoare, pentru porumbeii de sub streasina casei…

Universul devine un lac imens in care se revarsa izvorul dragostei tale pentru viata. O contopire mirifica, o atingere supranaturala, o fuga continua in care cauti divinul, ascunsul, necunoscutul.

O viata a cautarii inexistentului, o sete de suflu, de spirit, o viata condimentata pe alocuri cu firicele de clipe imposibil de uitat. Astfel ajungi sa te gandesti ca exista ceva dincolo de conditia ta umana, ca ziua nu este altceva in afara de un drum initiatic spre noapte, singurul moment in care te poti avea drept companie, confident si indrumator doar pe tine insuti.

Ridica fruntea, priveste spre cerul fumuriu, stralucitor al noptii din care se rup parca bucati de adanc marin si lasa-ti simturile sa danseze. Canta si tu cu ploaia, soarbe un strop de apa din lacul in care se revarsa izvorul sufletului tau si hraneste-te cu propria ta implinire.

Cine mai poate afirma ca lumea nu este a ta?!?

Din seria “Scrieri de demult…” 🙂

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s