O femeie oarecare…un barbat oarecare

cuplu
Painting by Ivailo Nikolov

Dincolo de idealurile pe care fiecare femeie sau barbat le are referitor la partener, sta o nevoie…sau mai multe.

Dincolo de lucrurile materiale, palpabile, stau simturile, trairile si emotiile.

Dincolo de minte sta spiritul, sinele, esenta.

Este perfect normal ca in baza experientelor traite, a normelor sociale si a valorilor morale pe care le avem fiecare dintre noi, sa ne formam o imagine, o idee a partenerului alaturi de care sa stam (fie ca sedem  o perioada, ca parcurgem alaturi de el o buna bucata din drumul vietii noastre, fie ca nu ne vedem pasind alaturi de altcineva in afara de el/ea de acum inainte).

La fel de normal este sa si intalnim un suflet (sau mai multe), care in ciuda neconcordantei totale sau partiale cu aceasta imagine ideala, sa trezeasca in noi stari de euforie, exaltare, fascinatie, fara a fi capabili a gasi o ratiune, cel putin in prima faza.

Imi place sa ma uit la cei din jurul meu si sa ma observ pe mine in raport cu celalalt. Urmaresc sa dau mintea la o parte, sa ii dau o mica vacanta, sa o trimit “in concediu de odihna” si sa fiu atenta la mine, la ce simt, la ce experimentez in momentul relationarii si cateodata si dupa. Ma refer aici la tot soiul de relatii, dar ma axez in principal pe cele de cuplu, sau de parteneriat, asa cum imi place sa le numesc.

Lasand la o parte generalitatile, spuneam ca imi place sa fac interschimbarea (pe perioade scurte, cat sa nu imi pun in pericol existenta 😛 ) intre minte si simtire. Imi permit sa simt fara sa interpretez sau sa rationalizez ce simt. Evit sa spun ca simt asta pentru ca…sau sa ma folosesc de binecunoscutul “da, dar…”. Nu! pentru cateva clipe, momente, minute, ore, doar simt.

Iar in momentul in care am inceput sa fiu atenta la corpul meu mi-am dat seama ca apar senzatii dintre cele mai diverse: de la modificarea pritmului respiratiei, la furnicaturi, de la incapacitatea de a inlocui zambetul de pe fata decat cu lacrimi de emotie, la tensiune musculara, de la senzatia de prea-plin la gol in stomac.

Asa ca mi-am format si eu un ideal al meu, nu material si nici rational, ci…senzorial.

Imi place sa simt tandrete in atingerea partenerului meu. Sa nu imi pese de curgerea timpului atunci cand sunt la adapostul bratelor lui. Imi place sa simt cum se smulge carnea de pe mine cand trebuie sa ne luam “la revedere”. Imi place cum ni se lumineaza chipurile atunci cand privirile ni se intersecteaza. Cateodata simt ca printre putinele momente in care respir cu adevarat sunt cele cand parca vreau sa sorb fiecare aroma de pe corpul lui.

Toate lucrurile banale pe care le facem impreuna capata cumva importanta. Pana si apa parca are alt gust. Si da, se schimba si gustul si mirosul, iar in jurul nostru culorile capata tarie si forta. Simt atunci ca lumea este un loc frumos si sigur doar pentru ca noi facem parte din ea.

Pentru ceva timp nu simt nevoia sa gasesc solutii pentru ca problemele nu exista. Ma bucur de linistea gandurilor sau ne punem reciproc intrebari pentru care putem sa nu asteptam niciun raspuns. Pentru cateva clipe timpul se opreste si suntem doar noi doi si Universul.

Cateodata inchid ochii si simt ca ma invart usor, usor. Alteori imi simt corpul greu cum se afunda la umbra lui. Sunt si clipe in care il simt si pe el dar si pe mine ca doi fulgi in zbor. Simt ca si cum din crestetul capului si pana in calcaie ar curge prin mine un rau proaspat de munte. Simt ca si cum as emana prin piele aromele tuturor plantelor salbatice si florilor de  camp. Simt ca al meu corp nu mai are limite clar definite si ma preling si ma contopesc cu ce este in jurul meu. Simt cum imi da energie si ma fascineaza fiecare secunda petrecuta impreuna, ca si cum tocmai aceea ar fi cea mai pretioasa pe care o am.

Langa un astfel de om imi place sa stau si, daca , la un moment dat am fost dispusa sa ma multumesc cu mai putin, acum nu mai sunt. Asta simt, ce am povestit mai sus, si imi doresc ca pe viitor sa simt cel putin la fel de mult si de bogat. La fel va doresc si voua!

Oricat de greu ar parea initial, dati liber mintii, rationalizarii, interpretarii, judecatii si doar fiti acolo cateva clipe, minute, ore, fiti in contact cu corpul vostru si vedeti ce simtiti atunci cand va este alaturi omul drag voua.

Pentru omul care a reusit sa trezeasca toate astea in mine…multumesc!

Ce bine arati astazi!

“- Ce bine arati astazi!

–  Multumesc! Asa arata o femeie fericita, implinita si increzatoare in sine…”

Fragment dintr-o conversatie care a trezit multe semne de intrebare in celalalt si a dus la multe interpretari posibile 🙂 Aici e despre mine, cu siguranta, dar la fel de bine poate fi despre oricare dintre noi.

blogNu spun ca arat ca o “femeie fericita, implinita si increzatoare in sine” degeaba, dar nici nu o spun pentru a ma lauda, pentru a epata, a face in sac altora sau mai stiu eu ce. Nu o spun pentru a demonstra cuiva cat de bine o duc eu sau pentru a ma convinge pe mine de cat de bine sunt. Si nici nu o spun pentru a marca momentul meu de “succes” (care poate fi real sau nu…depinde de unde privesti). Ar putea nici macar sa nu fie intrunite conditiile dictate de normele sociale (in cea mai mare parte) pentru a ma simti frumoasa, implinita si increzatoare in mine.

Asa ma simt astazi pentru ca astazi vreau sa experimentez. Pentru ca astazi imi dau voie sa ma joc cu mine. Cine e in masura sa decida pentru mine cand ma pot simti eu implinita si cand nu? Poate ca lucrurile care ma multumesc pe mine sunt diferite de ale altuia, si, la fel de bine, poate ca nici macar sa nu fie vorba de perceptiile diferite pe care le avem asupra aceluiasi lucru. Cine hotaraste ca dupa ce am facut “X” lucru sau am ajuns in “Y” punct pot cu adevarat sa ma simt implinita? Sau momentul potrivit pentru a putea simti, si mai mult decat atat, pentru a putea manifesta ceea ce simt?!?

Nu cred ca este cineva mai in masura ca mine pentru a alege cum sa ma simt si cand, si cum ar trebui sa imi traiesc viata, zi de zi. Eu vreau sa o fac astazi! Eu astazi, sunt o femeie implinita si increzatoare in mine, sunt fericita si nu imi este jena sa “afisez” asta la fiecare pas.

Vreau sa simt in corpul meu si pe pielea mea starea de multumire si gratitudine. Vreau sa respir zambet si sa inspir satisfactie. Vreau sa simt ca imi plutesc pasii pe pamant, dar ca niciun vant nu imi poate pleca fruntea. Astazi aleg sa fac toate astea pentru ca astazi pot sa ma joc. Pot juca ce rol vreau eu si sa ma simt extraordinar  de confortabil cu asta.

Pot, cu siguranta, sa si astept pana ce imi vor da permisiunea normele morale si sociale. Dar, cu ce folos? Este ca si cum as alerga dupa ceva care nici nu stiu cand vine si nici nu stiu cum ar trebui sa ma faca sa ma simt venirea “lui”.

Sunt fericita, implinita si increzatoare in mine. Si nu este o “mantra” de recitat in fiecare dimineata. La ce ma ajuta rostirea unor cuvinte daca eu nu le simt in mine ca fiind valabile si autentice? Nu! Astazi simt viata cum curge prin mine, simt multumire pentru ce am si las sufletul sa se joace si chipul sa imi rada. Vreau sa vad in jurul meu cat mai multi oameni care au curajul sa scoata ceva de valoare din interiorul lor, sa il “afiseze” si sa “arate bine”, si mai putini dintre cei care modifica ceea ce este in afara in speranta ca poate se schimba ceva si inauntru. Nu sunt eu in masura sa ii deturnez de la “telul lor” pe acestia din urma, nici nu caut sa critic sau sa zic ca nu functioneaza. Poate functioneaza pentru ei. Eu, cu siguranta stiu ca pentru mine nu are niciun efect si tocmai de aceea vreau sa experimentez altceva.

Eu simt, pentru ca mai apoi ceea ce simt sa imi modifice, cu voia mea, bineinteles, starea de spirit, atitudinea, luminozitatea, vorba, mersul…tot. Astazi ma simt o femeie fericita, implinita si increzatoare in mine. Astazi ma joc! Tu…ce astepti?

Cu drag,

Dana

Vreau sa vorbesc despre infinit…

Am vazut un film (nu e prima data cand pornesc de la asta 🙂 ), am auzit un cuvant, a aparut o intrebare, s-a creat o discutie si au aparut idei…

Scurt rezumat al discutiei:

“D: 1 este 1 doar pentru ca nu este 2, iar fara 2, ar fi putut sa fie 1 la nesfarsit… Avem nevoie sa stim unde incepe, unde se termina si ce se afla dincolo de ce stim.

Nesiguranta este cea care ne framanta cel mai tare, alaturi de frica de necunoscut…si, uite asa, ne punem singuri limite pentru a ramane in acelasi “cartier” (zona pe care o stim, o cunoastem si care indiferent cum este, buna sau mai putin buna, este zona noastra de confort)

B: Eu cred ca intre 2 puncte, 1 si 2, intre doua puncte de referinta nu poate exista infinitul, matematic vorbind, nu poate fiindca deja ai trasat niste limite. Pot exista “n” variante si posibilitati, dar nu infinitul. Adica, este ca si cum in camera ta, intre patru pereti, intr-un spatiu limitat, ar fi o infinitate de  particule de praf, chiar daca nu le poti numara pe toate. Eu cam asa gandesc…

D: Cred ca este vorba de alegeri…mie imi place sa vad infinitul in chestiile marunte. Dintr-o perspectiva psihologica, ii poate ajuta pe oameni sa scape de frica de necunoscut, intelegand ca nici macar ceea ce cred ei ca este cunoscut, nu este in totalitate si cu adevarat cunoscut.”

Si a ramas intrebarea…ce este infinitul? Este cu adevarat ceva nesfarsit? Sau este doar ceea ce nu cunoastem, nu putem cuprinde cu mintea, ceva ce ar naste prea multe intrebari la care poate ca nu am avea raspuns si atunci preferam sa ne gandim la necunoscut ca la “infinit” pentru a ne lua gandul de la ceea ce sta dincolo de ce stim noi ca este aici?

Foto: Bogdan Florin H
Foto: Bogdan Florin H

Dar cat de siguri suntem de ceea ce stim ca exista clar si sigur?

Intre 1 si 2 cate punte sunt? Cate zecimale pot adauga la 1 pentru a ajunge la 2? 1,0001; 1,0011; 1,025; 1,01079. Cine imi spune ca ajung la 2? Nu cumva a aparut 2 pentru a da un nume la ceea ce 1 nu este? Pentru a afla ce sta dincolo de ce stim? Sau existenta lui 2 ne-a ajutat sa vedem zecimalele din 1?

Si asta ma duce din nou cu gandul la spirala. Ca sa ii formez zecimalele lui 1 trec din nou si prin 0, si prin 1 si prin 2 si asa mai departe, de cate ori vreau, doar ca de la un alt nivel. Ma folosesc cumva de ceea ce stiu deja pentru a crea un “altceva”. Privesc din perspectiva lui 1 si apoi pot alege sa merg mai departe si sa folosesc zecimalele pentru a le alatura lui 2. Dar in momentul in care schimb perspectiva, nu o fac pentru ca am cunoscut tot ce se poate cunoaste despre 1, ci doar pentru ca am vrut sa aflu si ce este dincolo de 1.

Foto: Bogdan Florin H
Foto: Bogdan Florin H

Si daca intre 1 si 2 pot alege sa pun cate zecimale vreau eu, imi pot limita optiunile sau pot sa le privesc ca fiind nesfarsite…o mica infinitate. Si daca aceleasi legi se aplica si intre 2 si 3, apare o alta mica infinitate. Atunci, intre 1 si 3 ce este? Este o infinitate mai mare formata din doua infinitati mai mici?

Si atunci, limitam conventional infinitul pentru a ne relaxa in privinta a ceea ce nu cunoastem?

Cum ar fi sa ne pastram starea de confort de acum in legatura cu ceea ce credem ca cunoastem si sa ne gandim ca noi am ales sa vedem doar o parte. Aceea care ne da o stare de bine. Dar, dincolo de ea este si o parte pe care nu o cunoastem. nu o putem cuprinde. Faptul ca stam in acvariul nostru, nu ne permite sa vedem ca acvariul este in ocean si apa oceanului este si apa noastra. O bucatica din apa oceanului, cea din acvariul nostru, ne da o stare de confort. Dar, pana la urma, este tot apa oceanului cea in care simtim confort. Atunci, ce ne-ar mai tine inapoi din a iesi in ocean si a simti acelasi confort, intelegand ca oricand ne simtim amenintati, ne putem cladi un alt acvariu pentru a ne reculege, a ne aduna fortele si a pleca din nou la explorare prin ocean.

www.galleriesss.com
http://www.galleriesss.com

Sa traim infinitul, indiferent ca este el mai mic sau mai mare. Este acelasi infinit, este spectaculos, este ceea ce avem nevoie, ceea ce ne face sa ne simtim confortabil si in siguranta!

Multumesc celor care au fost interesati, deschisi sa isi puna ideile pe masa si au avut rabdare pentru a asculta si a explica pentru a se face intelesi. Multumesc, dragii mei prieteni (Bogdan si Irina).

Filmul se numeste “Sub aceeasi stea” si de la el a pornit ideea cu infinitul mai mic sau mai mare. Recunosc ca am plans la el cum nu am mai plans la un film de multa vreme 🙂

Cu drag,

Dana

Povestea fiecaruia…intre balaur si imparat

Cumva, multi dintre noi preferam sa stam acolo unde ne simtim confortabil, in zona noastra familiara. Nu stim ce este in afara a ceea ce noi cunoastem si ne este putin teama, nu neaparat sa iesim, nu de ceea ce am putea gasi dincolo, ci de faptul ca sentimentul acesta de siguranta si confort…de “cunoscut”, s-ar putea sa dispara. Oare ne mai putem face un alt lucru la fel de familiar sau, macar mai putem gasi poteca inapoi spre ceea ce am cunoscut odata?

Foto: Bogdan Florin H
Foto: Bogdan Florin H

Pentru a putea privi contextul trebuie sa putem iesi din el. Sa il putem vedea din afara. Cata vreme suntem prinsi in aceeasi poveste, suntem atat de captivati de emotiile pe care le traim incat nu ne permitem sa privim si celelalte lucruri implicate. Suntem atat de prinsi de, si in rol, incat nu vedem si rolurile jucate de cei din jurul nostru. Stim doar de bucatica noastra, rolul nostru, singurul pe care il cunoastem, pe care il putem juca astfel incat sa supravietuim povestii.

Cel mai bine este sa vedem imaginea in ansamblu, sa iesim din poveste si abia apoi sa ne hotaram daca vrem sa intram din nou si sa schimbam ceva sau ne este mai bine in afara ei. Poate ne place povestea, dar vrem sa schimbam rolul sau desfasurarea actiunii. Poate nu ne place si vrem sa scriem o alta. Cata vreme nu putem vedea ce este in neregula cu povestea din care tocmai am iesit, vom cauta inconstient, mereu una asemanatoare, dar vom da peste alte personaje.

Constientizeaza-ti rolul si schimba-ti povestea. Se vor schimba si celelalte personaje si, mai mult ca sigur, se va schimba si actiunea si deznodamantul.

Nu este usor sa iesi din ceva ce cunosti de atata vreme. Dar, sa fim seriosi! Cat de bine cunoastem de fapt? Pentru ca spunem ca il cunoastem si pe balaur si pe imparat, dar ii vedem doar din perspectiva noastra. Poate balaurul are o familie de protejat. Poate imparatul isi doreste ca feciorul lui sa fie motivat si puternic pentru a putea conduce imparatia si a putea face fata lumii basmelor.  Fiecare vine cu ceva in spate. Dar, fiind prinsi “in actiune”, nu ne mai dam voie sa vedem si ce sta in afara rolului nostru, in afara a ceea ce ne afecteaza strict si direct, pe noi insine.

Foto: Bogdan Florin H
Foto: Bogdan Florin H

Sa ne detasam putin, zic! Sa privim mai intai propriul rol, apoi pe ale celorlalti, apoi povestea si sa vedem ce simtim. Ce vrem sa facem mai departe? Ramanem aici unde poate ca putem prevedea deja finalul, ramanem in acelasi rol sperand ca se vor schimba celelalte personaje, iesim din rol si vedem ce se schimba la noi si la cei din jurul nostru sau pur si simplu parasim povestea si tragem o gura de aer proaspat in afara paginilor cartii.

Ce alege fiecare este propria lui responsabilitate. Dar, aceasta nu poate fi asumata pe deplin daca imaginea nu este privita in ansamblu si observate toate partile implicate, din cat mai multe unghiuri posibile.

Fiti responsabili cu si pentru voi insiva!

Cu drag, Dana…

Daca tara ar arde…si eu m-as pieptana!

Daca tara ar arde…si eu m-as pieptana. Si nu este vorba despre indiferenta aici. Este vorba despre a intelege ce sta in puterile mele si ce nu, despre a-mi asuma responsabilitatea pentru ceea ce sta concret in mainile mele.

La ce m-ar putea ajuta stresul si presiunea lucrurilor care nu tin doar de mine? Bineinteles ca intr-o masura sau alta le pot influenta, dar in ce masura le pot schimba cursul daca nu depind de mine?

abbytheia.com

Cred ca aceasta este una dintre cheile eliberarii de tensiune…a intelege ce impact am asupra lucrurilor din jurul meu, a vedea ce pot schimba, ce tine de mine si ce este al altuia. Fiecare este cu felia lui de paine pana la urma. Daca vreau sa dau din a mea unuia care nu are si vrea sa primeasca, e perfect! Dar voi da daca si mor de foame? Voi insista sa dau chiar daca celalalt nu vrea sa primeasca?  In primul caz ma agresez singura, iar in cel de-al doilea, il agresez pe celalalt invadandu-i lumea si intimitatea.

In momentul in care pot discerne situatia, constientiza actiunile, gandurile si sentimentele, pot face o alegere care sa imi aduca cu adevarat satisfactie, impliniri, multumire.

Nu avem nici macar dreptul sa ne dorim sa-l schimbam pe celalalt. Putem sa ne exprimam parerea si putem fi acolo in cazul in care isi doreste si are nevoie de suport, sustinere si ajutor. Fara asteptari, fara a ne astepta la un rezultat care sa ne satisfaca pe noi in primul rand. Este perfect aplicabil si in relatia de cuplu.

485453ab4d2dd9155a3abb59470c1430

Fiecare are drumul lui in viata, are modul lui propriu de a functiona, care din perspectiva experientelor prin care a trecut poate ca este cel mai bun pe care il cunoaste si cel care ii aduce cel mai mic grad de disconfort comparativ cu altele pe care am putea noi sa le consideram mai eficiente.

Concluzionand, ceea ce tine de mine, fac, schimb, doresc. In schimb, in raport cu celalalt, pot cel mult sa lansez o idee si sa fiu “la indemana”. Deci, daca tara ar arde…si eu m-as pieptana!

Marele secret consta in a intelege ce tine de tine si ce tine de altul, a intelege ca doar ce tine de tine poti schimba si in a actiona cu placere si entuziasm pentru proces, dar fara asteptari fata de rezultat!

Cu drag si entuziasm,

Dana

Cum scapam de stres?

Stresul, boala secolului. Este stresul cu adevarat o boala sau ne este mai usor sa ne justificam propria dificultate in adaptarea la ritmul alert in care traim prin descrierea activitatilor zilnice ca fiind stresante? Exista stresul separat de noi? Traim stresul sau suntem stresul?

Pentru ca, in aceste conditii, tot ce avem de facut pentru a nu mai fi stresati, pentru a nu mai simti presiunea lucrurilor pe care le avem de indeplinit si a nu mai intalni persoane, situatii, joburi stresante este sa schimbam ceva la noi!

HR_Strange_But_True_Stressed_Out

As putea spune, ca oricine altcineva, ca ne trebuie o pauza si trebuie sa ne relaxam, sa ne odihnim pentru a reveni cu forte proaspete. Nu voi face asta! Pentru ca este si nu este adevarat in acelasi timp. Poate fi o solutie buna pentru cei care reusesc sa se detaseze de framantari, dar, chiar si asa, este una provizorie. Cu totii stim la ce ne intoarcem dupa weekend sau dupa concediu…la fuga, alergatura, agitatie, supraaglomeratie…deci stres.

Pentru cei care nici macar atunci nu se pot detasa este cu atat mai inutil.

dear-stress-lets-break-up

Am putea gasi in schimb placere in ceea ce facem. Usor de zis, greu de facut. Dar nu imposibil! Luam o situatie ipotetica, dar foarte cunoscuta: “Am un job si nu imi place. La servici ma pune seful sa indeplinesc tot felul de task-uri care poate depasesc fisa postului, care poate ca le consider a fi inutile sau pur si simplu nu imi place sa le fac. Colegii nu sunt tocmai in “top 5 persoane agreate si agreabile” si as prefera poate un alt gen de companie si relationare. In timpul ramas rezolv “X” si “Y” in drum spre casa si atunci cand ajung acasa in sfarsit, descopar ca vasele nu se spala singur, iar rufele nu au picioare sa iasa singure din masina de spalat si sa se aseze la uscat (ce bine ar fi!). Si asa s-a dus ziua pentru ca o noua zi asemanatoare sa inceapa maine.

Ce este de facut?

  1. In primul rand ne familiarizam cu “To Do List”-ul. Ce avem de rezolvat in ziua respectiva si nu suporta amanare si sa cautam in acelasi timp sa facem ceva si pentru sufletelul nostru, ceva care ne face placere, sa rezervam ceva timp si pentru noi. Fie ca este vorba de o cana de ceai, un masaj, o comedie pe care doream de mult sa o vedem si sa radem in hohote.
  2. Ne stabilim obiective cat mai mici, maruntele, si ne bucuram pe masura ce am reusit sa le realizam.
  3. Cum facem cu jobul? Il schimbam sau incepem sa acordam mai mare atentie beneficiilor pe care ni le aduce (de cele mai multe ori sunt materiale, insemnand venit asigurat lunar). O fi bine, o fi rau? Dar nimeni nu zice ca nu se poate si mai bine. Depinde de telurile pe care si le propune fiecare.
  4. In ceea ce facem acasa…pana la urma pentru cine facem? Eu recunosc ca vreau haine curate si vreau sa am alte vase curate din care sa mananc. Pana la urma, este vorba de confortul meu fizic si psihic si cum as putea-o privi ca pe o povara daca fac ceva pentru mine?!?
  5. Iar cu ceea ce nu este neaparat necesar, ce fac? Aleg sa fac totusi sau imi acord putin timp de calitate si mie? Cum ramane cu “eu sunt”? Nu ar fi mai bine sa apar si eu in peisajul zilei de astazi cu o importanta putin mai mare? Pe langa tot ce am de facut, eu sunt important, sunt cel mai important pentru mine. Rad, zambesc, glumesc, ma bucur, simt ca traiesc.

Si ar mai fi un lucru foarte util, ar fi bine sa putem sa punem limite, dar despre asta…cu alta ocazie.

1458481994-stress-quotes

Nu lasati stresul sa va conduca, nu asteptati bomboana mentolata drept recompensa la sfarsit de sapatamana. Faceti ceva pentru voi zi de zi, urmariti avantajele si beneficiile si luati-va singuri bombonelele pentru ca voi contati cel mai mult, mai ales pentru voi insiva.

Stresul este pana la urma o aglomerare de gandrui de insatisfactie. Eu sunt un gand in acest moment. Eu pot schimba gandul, prin urmare, eu sunt cea care ii permit stresului sa se instaleze sau nu.

Astazi NU! Astazi aleg sa fiu relaxata, destresata, senina si zambitoare! Poate se ia si la altii… 🙂

Cu ganduri bune,

Dana

Seara de toamna…

Cum se poate ca un gest aparent ciudat, un fenomen mai deosebit sa reuseasca sa te tulbure intr-atat, sa te miste din radacini, sa te faca sa te intrebi pentru cateva clipe daca esti tu cel pe care il ai in fata ta. Sa te intrebi ce sunt minunile, daca exista coincidente sau daca nu cumva bratul acela ocrotitor ce te poarta prin intuneric si se intampla sa-ti mai dea cate un semn, tocmai te-a atins.Rainy Night-Leonid Afremov

Cum te poate face o ploaie, picaturi de apa ratacite de adierea blanda a serii sa te zdruncine din intreaga fiinta? O ploaie iesita parca din nimic, ce incepe brusc odata ce ai coborat din masina si inceteaza tot la fel de repede odata ce ai pasit in spatiul ocrotitor al caminului. Stropi de apa ce iti inunda tot corpul, ce iti adapa fiecare capilar, ce fac sa iti reverse sufletul de un sentiment de beatitudine poate chiar nemaintalnit pana atunci. Sa traiesti cu fiecare particica a corpului, sa simti ploaia pe fiecare petic de piele. Sa realizezi ca lumea intreaga se hraneste din fericirea ta si ca esti in tot si in toate. Sa intinzi mainile, sa intorci palmele spre cer si sa astepti sa primesti darul ploii. Sa te privesti in ochi si sa vezi dragoste, iubire pentru lumea intreaga. Iubire pentru natura, pentru frumusetile ei, pentru atingerea aceea din umbra, pentru ochii ce simti ca iti masoara pasii, iti vegheaza drumul, iti urmaresc fiecare gest, fiecare gand, pentru culoare, pentru porumbeii de sub streasina casei…

Universul devine un lac imens in care se revarsa izvorul dragostei tale pentru viata. O contopire mirifica, o atingere supranaturala, o fuga continua in care cauti divinul, ascunsul, necunoscutul.

O viata a cautarii inexistentului, o sete de suflu, de spirit, o viata condimentata pe alocuri cu firicele de clipe imposibil de uitat. Astfel ajungi sa te gandesti ca exista ceva dincolo de conditia ta umana, ca ziua nu este altceva in afara de un drum initiatic spre noapte, singurul moment in care te poti avea drept companie, confident si indrumator doar pe tine insuti.

Ridica fruntea, priveste spre cerul fumuriu, stralucitor al noptii din care se rup parca bucati de adanc marin si lasa-ti simturile sa danseze. Canta si tu cu ploaia, soarbe un strop de apa din lacul in care se revarsa izvorul sufletului tau si hraneste-te cu propria ta implinire.

Cine mai poate afirma ca lumea nu este a ta?!?

Din seria “Scrieri de demult…” 🙂